Vreau să fut un monstru

Javiera Belem, performeră și actriță, vine la mine acasă cu ideea de a realiza un performance fetișist. „Vreau să mă fut cu un monstru”, îmi spune.

Teratofilie: atracție erotică sau sexuală față de monștri, creaturi diforme sau ființe neumane cu aspect monstruos.

Aduce cu sine un text, o poveste care se petrece pe un alt plan. Este un fel de călătorie astrală în care se mută într-un alt oraș imaginar, unde o așteaptă amantul ei. Acest amant este un monstru uriaș și vâscos. Are tentacule imense și multiple pe care le folosește pentru a o penetra, a o umezi și a o sufoca în mijlocul actului sexual. După ce a fost penetrată prin toate orificiile omenește posibile, ea îi cere cu disperare amantului ei sinistru: „Dă-i drumul în mine, varsă totul în mine”. Urmându-i instrucțiunile, monstrul toarnă în ea un fluid transparent, care o inundă violent, făcând-o să explodeze. Povestea se încheie cu ea întrebându-se: „Asta înseamnă să mori? Dacă am murit, a fost minunat”.

Povestea mă emoționează, dar am senzația că îi lipsește ceva. Începe să-mi dea târcoale prin cap întrebarea despre „mica moarte”. De ce am nevoie să „mor” de plăcere? Oare asfixia este o oportunitate de a evada din realitate, de a muri doar un pic? Să fie oare acel scurt moment în care venele se umflă și corpul își pierde culoarea pentru a se transforma într-o masă roșie și delicată o modalitate de a înlocui pentru o secundă violența pe care am văzut-o pe internet?

În poveste, cel care sufocă este monstrul, iar noi trebuie să explorăm, cu trupul și vocea, delicioasa și dureroasa întâlnire sexuală cu el. Îmi asum rolul monstrului pentru repetiție: o eșarfă în jurul gâtului Javierei, în timp ce ea stă în patru labe. Javiera repetă textul la nesfârșit. O strâng cât pot de tare, în timp ce amândouă curgem în mișcarea erotică dintre cea care sufocă și cea care este sufocată. Mă surprinde cât de erotic este să ai controlul asupra corpului și respirației ei. Pot simți cum relația dintre material și corpul ei ne excită pe amândouă.

Ca o modalitate de a reprezenta monstrul pe scenă și de a împinge corpul la limită, așa cum se propune în text, în performance se alătură Colectivo Tensión, un colectiv specializat în practica kinbaku. Kinbaku este o practică erotică japoneză de legare cu frânghii. Numele său înseamnă „legare strânsă” sau „legare tensionată”. Spre deosebire de o imobilizare pur funcțională, aceasta lucrează conștient cu forma, tensiunea, vulnerabilitatea, durerea, plăcerea și relația de putere dintre cel care leagă și cel care este legat.

Pentru ziua reprezentației, în contextul festivalului FAE (Festivalul de Artă Erotică Chiliană), Colectivo Tensión instalează un amestec de pânză de păianjen și liane din care curge șiroaie lichidul monstrului și care îi permit performerei să se încurce și să se descurce, mereu în aer, susținută de un ham. Podeaua este acoperită cu sare grunjoasă. Pe sare zace un televizor din anii nouăzeci, fără semnal. Pentru că nu este vorba doar despre plăcere, aducem pe scenă obstacole, imagini intruzive, gânduri intruzive, sinteze din scrollul săptămânii: summiturile fasciste, copiii și femeile genocidului, bombe, bombe, bombe, bărbați oribili vorbind la cameră. Pătrund neîncetat în scenă până când o fac de nesuportat, până când performera cere să moară.

Javiera Belem este pregătită pentru călătoria ei erotică spre moarte. I se construiește un ham din frânghie care îi lasă sânii strangulați la vederea tuturor; carnea îi este deformată de presiunea materialului. O ridică în sus cu forță. Ea țipă de durere, spune că este insuportabil: greutatea pe șolduri, oasele susținându-i cu frânghiile tot corpul. Eu, cu camera în mână, mă întreb cum va transforma asta în plăcere. Apăs rec. Publicul intră să asiste la ritual. Era ceea ce lipsea: durerea dispare, iar certitudinea că ceilalți privesc îi oferă performerei impulsul exhibiționist de care avea nevoie. Nu mai vrea doar să fie văzută futându-se, ci vrea să fie văzută murind încercând. Textul răsună și este însoțit de corpul strâns, respirația sacadată și fluidul care se scurge de-a lungul legăturilor.

Acolo a avut loc adevărata transformare. Voiam ca monstrul să o poată penetra cu adevărat, fiindcă ea o cerea cu ochii injectați de sânge, cu carnea învinețită de atâta rezistență. Plăcerea era întreruptă de spargerea celui de-al patrulea perete, când actrița reușea să se conecteze cu realitatea. Dar acea realitate cere să fie omisă, ignorată, din cauza gradului său ridicat de indigestibilitate. Iar pentru asta, din nou durerea, chemarea morții: „Dă-i drumul în mine, dă-i drumul în mine”. Climaxul este însoțit de un fluid transparent care, scăldat în luminile vechii hale în care se desfășura actul, ar fi putut foarte bine să fie spermă, sânge, salivă sau toate la un loc, căutând să inunde sala, ochii și urechile noastre.

După marele orgasm, după mica moarte, corpul este coborât încet. Lumina devine rece, creând iluzia unei morgi: odihna trupului, deja fără suflare, impasibil în fața știrilor epocii noastre, în fața imaginilor radicale și copleșitoare ale monstrului planetar.